Sfarsitul (1)
iulie 30, 2008
Stăteau amândoi faţă în faţă… Ultimele ei cuvinte zguduiseră încăperea metamorfozând fiecare sunet în tensiunea aproape palpabilă ce plutea în jurul celor doi. Ochii ei îi căutau pe ai lui însă privirea lui era aţintită asupra propriilor pantofi…. Ea îi vorbea însă cuvintele se opreau în faţa lui parcă respinse de o forţă nemaîntalnita de cei doi până atunci: dezamăgirea, frica de sfârşit…
El, pierdut şi confuz, repeta obsesiv aceleaşi trei cuvinte: “Îmi pare rău”. Era de ajuns? Pot aceste cuvinte să nască fluturi? Să înflorească cireşii în octombrie? Au aceste cuvinte puterea să şteargă norii şi să ofere un zâmbet soarelui?
Ea îl privea tăcută aşteptând răspuns la toate întrebările pe care el nici nu le auzise, iar el aştepta o reacţie la cuvintele pe care ea nici măcar nu le înţelesese. Ce este o vorbă când o privire este tot ce poţi oferi? Ce este o atingere când un rămas bun este tot ce ai?
Este dragostea un fluture? Un înger ce trage cu arcul? O binecuvântare sau un blestem? O oportunitate sau un viciu?
A ridicat ochii pentru a-i întâlni privirea însă nu a întâlnit decât parfumul ei rămas ca o fantomă în urma ultimilor pasi. Plecase… lăsând în urmă o amintire, un gând frumos
