ea…

 e sfârşitul…. sau poate un nou început. E o tragedie… sau poate prefaţa unei bucurii fără margini. În ceaţa feţelor adunate în jurul focului, răsare ea…. zâmbeşte. Luna o admiră afişând o lumină caldă pe obrazul fin iar stelele se joacă în cârlionţii părului ei. Fiecare vorbă rostită zboară în sus, purtată pe vânt spre o altă lume… o lume în care vorbele şi gândurile creează simfonia vieţii…. Zâmbetul ei poate face şi cel mai urât vis, cel mai trist gând să se transforme într-o lume perfectă, o lume în care nu există oameni trişti, suferinţă ci doar dragostea împlinită.
  
  Ea priveşte pierdută într-un vis frumos flăcările ce ard singuratice purtând pe valurile lor aurii amintirea primului sărut, primul fluture în stomac, prima mângâiere într-o seară de mai… Ea visează şi încă mai aşteaptă prinţul, calul alb şi viaţa perfectă. Printre noi, ea este ca un fluture ce zboară pe umărul tău pentru a-ţi aduce un zâmbet, care preţuieşte fiecare moment, iubeşte soarele, florile şi mirosul de primăvară. Ea este pata de culoare într-o lume gri care a uitat ce înseamnă zâmbetul, fericirea şi viaţa. Cu un zâmbet, te duce în lumea ei, te învăţa să visezi, îţi arată ce e bine şi ce e rău te îndeamnă să crezi că soarele răsare doar pentru tine… Ea e ca o notă perfectă, un acord cristalin, o piesă acustică, amintirea serilor e vară.
  
  Ea e steaua de pe cer ce îţi zâmbeşte, şoapta din spatele urechii ce îţi spune că totul va fi bine… ea e tot.